Istoria dansului – TANGO

În contrast cu viziunea actuală pe care o avem despre Tangoul dansat la serate strălucitoare, în care doamne în rochii superbe dansează cu barbaţi în smokinguri şi fracuri elegante, într-o ambianţă luxoasă, Tangoul s-a născut, de fapt, în zona sordidă si pauperă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rău famate din Buenos Aires.

Iniţial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbaţilor.

În secolul al XIX-lea, capitala argentiniană a fost invadată de bărbaţi din Europa, care, în căutarea unei vieţi mai bune, şi-au părăsit familiile, casele şi ţările de origine, trezindu-se dezrădăcinaţi şi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranţi a făcut ca populaţia din Buenos Aires să crească de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul că numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a făcut ca Tangoul să fie un dans exclusiv al bărbaţilor care, în lipsa femeilor, se reorientau către parteneri de dans de acelaşi sex.

Varietatea culturilor reprezentate de aceşti emigranţi avea să aducă un nou gen de muzică ce contopea ritmurile europene cu cele africane şi cu muzica indigenă a amerindienilor rezidenţi în pampasurile argentiniene. După cum probabil aţi ghicit, noua muzică a fost botezată „Tango”.

Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul „tangere” (a atinge), fie ar avea legatură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că „Tangoul”, ca gen muzical, a dat rapid naştere dansului „Tango”.

Creuzetul care a întrunit premisele favorabile apariţiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuară a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranţi în căutare de oportunităţi de socializare sau pentru relaţii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei găseau băutura în care să-şi înece tristeţea şi prietenii temporare, menite să le distragă atenţia de la solitudinea şi angoasele vieţilor lor.

Tango – muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian şi o chitară.

Dar chiar şi aici se loveau de bariere lingvistice în încercarea de a comunica cu prostituatele care, la rândul lor, aveau origini foarte diverse. În aceste condiţii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbală (gen pantomimă) cu conotaţii sexuale, între prostituate şi clienţi.

Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, fiind acompaniată de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon.

Acest din urmă instrument face parte din rândul koncertinelor (ca şi acordeonul), care au apărut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 şi a fost, de fapt, o koncertină care a primit acest numele în memoria lui Einrich Band – deţinătorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mărimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat în Argentina de către emigranţii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon şi este de atunci încoace indisolubil legat de Tango.

„Tango Habanera” – varianta incipientă a Tangoului

Istoricii consideră, în general, că varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniană, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat şi caracteristica flexiei genunchilor) şi cu linia melodică sentimental-emoţională a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de „Tango Habanera” şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tangoului Argentinian.

Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi nemilos.

Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit „Toma mate, che” . Alte Tangouri de referinţă din această perioadă au fost „El Entrerriano”, compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi „Tango Don Juan”, scris de Ernestio Poncio în 1898.

Tango-ul de salon modern

La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa. Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ francez de music-hall, Mistinquete.

Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilă „tangomanie”, mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite, şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană – aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul război mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta cu filmul său „Cei patru călăreţi ai apocalipsei” (1921).

Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate.

Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară.

O altă stea a începutului de secol 20 a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA.

Vârsta de aur a Tangoului a durat până prin anii ’40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei „junte militare” care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tangoului.

În 1946, când Juan Peron împreună cu soţia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare.

În această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit „Petroleo” (de la petrol) adică ‘alunecos’, ‘şiret’, ‘rapid’ etc.

La început ideile sale au fost privite ca bizare de către dansatorii de tango din epoca anterioară, caracteristică Tangoului „Canyengue”. Acesta se caracteriza printr-o atitudine de „macho” a partenerului şi se dansa cu genunchii mai flexaţi, cu privirea în jos şi cu poziţia mâinilor mai compactă. Dansul avea drept caracteristică maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încrucişări şi sincopări complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizării şi stilizării lui. Acestea au adus schimbări în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, care capătă un volum mai mare atât pe verticală cât şi pe orizontală, devenind astfel mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uşor) a devenit marca dansului de calitate.

Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese.

Varianta internaţională a Tangoului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine şi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor „Ballroom”, modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, mişcarea perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tangoul în competiţiile de dans sportiv.

Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tangoul a căzut din nou în dizgraţie şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aşa, din moment ce şi astăzi Tangoul reprezintă un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani.

Doi dintre prozeliţii cei mai importanţi pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro şi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenţă asupra Tangoului modern. Todaro şi Bravo au deţinut o şcoală de Tango în Flores timp de 16 ani, în peroada anilor ’60-’70. Todaro a continuat să aibă succes ca profesor al multor staruri de astăzi, printre care şi Virulazo, cel care mai târziu avea să cunoască consacrarea internaţională prin rolul său din „Tango Argentino”.

Începând din 1980 asistăm la o renaştere a Tangoului, datorată în mare măsură impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante „Tango Argentino” sau „Tango Passion”, cât şi succeselui de pe Broadway al unor filme ca „Forever Tango”, „Evita”, „The Tango Lesson” etc.

O dovadă în plus că Tangoul este aici ca să dureze, o reprezintă şi „Forever Tango”, un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de către Luis Bravo, se joacă şi acum, având un mare succes. De atunci, mii de cluburi şi organizaţii care promovează Tangoul au luat fiinţă în oraşe din întreaga lume.

O mult mai recentă demonstraţie filmată a fost făcută de Al Pacino şi Gabrielle Anwar în „Parfum de femeie”. Toate acestea dovedesc, o dată în plus, ineluctibilitatea Tangoului din viaţa socială şi culturală a omului modern.

Articole preluate de pe site-ul www.royaldance.ro