Istoria dansului – MERENGUE

Si în ceea ce priveşte originea Merengue-ului părerile sunt împărţite.

Potrivit lui lui Jean Fouchard, „Merengue” a evoluat din fuziunea muzicii sclavilor, cum ar fi Chica şi Calenda, cu Contradanse-ul.

Flérida de Nolasco îi atribuie paternitatea primelor compoziţii de Merengue „Ay, Coco!”, „El sancocho”, „El que no tiene dos pesos no baila” şi „Huye Marcos Rojas que te coje la pelota” colonelului Juan Alfonseca Baptiste (1810-1875).

Rafael Vidal susţine că apariţia acestui gen muzical reprezintă expresia spontană a bucuriei provocate de victoria împotriva haitienilor în bătălia de la Talanquera din 1844.

Conform altei variante, Merengue ar fi apărut cu ocazia unei petreceri date în onoarea unui oaspete de rang înalt invalid de un picior. Când acesta a început să danseze toţi invitaţii au remarcat felul special în care se mişca din cauza handicapului său şi, în semn de respect, toată lumea s-a simţit obligată să-l imite. Şi astfel s-ar fi născut Merengue-ul.

Cea de-a patra variantă susţine ca origine a Merengue-ului tradiţiile africane Taino, care mai târziu s-au amestecat cu elemente coloniale spaniole şi africane. Nu se ştie însă dacă dansul a venit direct din Africa sau a trecut şi prin Cuba.

Unii sugerează chiar o legătură cu piraţii din „La Tortuga”, deoarece mulţi dintre aceştia (prin natura profesiei) suferiseră amputări ale membrelor inferioare şi purtau proteze de lemn. Acest lucru îşi punea amprenta asupra manierei de locomoţie şi implicit asupra dansului lor.

Altii susţin că dansul a apărut datorită sclavilor care, legaţi cu lanţuri de picioare la comun, erau forţati să-şi târască piciorul încătuşat sincronizându-se pe bătaia tobelor când recoltau trestia de zahăr.

De asemenea, este posibil ca numele să fi fost împrumutat de la prăjitura haitiană făcută din albuş de ou şi zahăr, numită Meringue.

Jean Fouchard susţine că numele de Merengue a derivat din Mouringue, muzica populaţiei Bantu din Madagascar numită „Bara”.

Conform lui Fradique Lizardo, în perioada 1838-1849 a apărut, în Caraibe iar apoi şi în Santo Domingo (Puerto Rico), un nou dans: URPA sau „UPA Habanera” (UPA din Havana) ce includea o parte numită „ Merengue”.

Primul articol despre Merengue a apărut în publicaţia Oasis în 1854 şi a fost semnat de Eugene Perdomo.

Din 1930 Merengue este recunoscut ca dansul naţional al Republicii Dominicane.

Deşi din punct de vedere muzical este legat de Cuba, dansul provine din insula Hispaniola – o parte din aceasta fiind numită azi Haiti, iar cealaltă Republica Dominicană. Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, acest gen de muzică poartă numele de „Merengue” în Republica Dominicană, „Mereng” în creolă şi „Meringue” în franceză.

Sigur este însă că Merengue s-a născut în regiunea Cibao în jurul anului 1850. În această regiune popularitatea Merengue-ului era atât de mare încât în zilele noastre este denumită „The craddle of merengue” (legănul Merengue-lui).

La începutul secolului XX, câţiva muzicieni educaţi – Juan F. García, Juan Espínola şi Julio Alberto Hernandez – au organizat o mare campanie pentru a introduce acest dans în saloanele de dans. Succesul lor nu a fost însă imediat, deoarece înalta societate refuza să-l accepte invocând în principal caracterul vulgar al versurilor.

Protipendada a început să accepte Merengue-ul abia când o familie de aristocraţi din Santiago i-a cerut lui Luis Alberti să scrie un cântec pentru petrecerea organizată cu ocazia aniversării de 15 ani a fiicei lor. Alberti a scris „Compadre Pedro Juan”. Cântecul nu numai că a fost acceptat, dar a devenit şi un hit, fiind considerat astăzi un fel de imn al Merengue-ului.

În 1930, Rafael L. Trujillo a intuit importanţa Merengue-ului ca mijloc de propagandă şi l-a folosit ca vector ideologic în campania sa prezidenţială, folosind pentru aceasta câteva formaţii „Perico Ripiao”. La „dorinţa” dictatorului, posturile radio au integrat Merengue-ul în programele lor , industria muzicală le-a urmat, şi într-un final, festivalurile de Merengue au fost asimilate ca părţi ale moştenirii culturale naţionale. În 1961, când regimul Trujillo a luat sfârşit, Merengue-ul a redevenit o formă de exprimare populară. Mai mult chiar, a integrat noi forme muzicale, şi-a lărgit paleta instrumentală, ajungând şi în SUA. Acolo, interpreţi moderni, ca Juan Luis Guerra şi WilfridoVargas, au avut parte de succese deosebite. În cele din urmă, în 1990, a fost nominalizat pentru „Grammy-Award” la secţiunea Latino.

Melomanii deosebesc mai multe tendinţe de stil, cum ar fi Bolemerengue, Jalemerengue, Juangomero şi Pambeche. Pentru a simplifica lucrurile, experţii dominicani au împărţit Merengue-ul în două grupe: Merengue-ul „tradiţional” şi cel „citadin”.

Primul poate fi întâlnit în mediul rural, şi este interpretat de Combo-uri (tarafuri) formate din trei până la patru muzicieni (perico ripiao) si conţin în mod tradiţional o ”tambora„ , o „guirra” şi un acordeon.

Merengue-ul „citadin”, care s-a impus pe piaţa şi în cluburile de noapte, are o instrumentaţie mult mai bogată. La cele deja menţionate se adaugă Trompetele, Tromboanele, E-Bass-urile şi sintetizatoarele. Formele Merengue-ului cele mai actuale: Tecno-, Rap-, sau HipHop-Merengue sunt bine clasate în topuri şi în discoteci.

În mod tradiţional, o piesă de Merengue este formată dintr-o introducere „paseo”, care dezvoltă tema cântecului, şi „jaleo”, un tip de crescendo, cântat pe mai multe voci.

Un eveniment important în ceea ce priveşte Merengue-ul îl reprezintă carnavalul organizat în Republica Dominicană în fiecare an, în a treia săptămână din iulie. Mii de dominicani şi de turişti dansează pe ritmurile Combo-urilor, pe Bulevardul George Washington, de-a lungul Malecon-ului.

Articole preluate de pe site-ul www.royaldance.ro