Istoria Dansului

RUMBA

Este greu de discutat în particular despre rumba, mambo sau cha-cha-cha, deoarece toate aceste dansuri sunt indisolubil legate unul de celãlalt, rumba reprezentând însusi spiritul dansului si al muzicii latino-americane.

În general se acceptã faptul cã rumba a rezultat în principal din contopirea a trei culturi: africanã, ibericã si amerindianã. Originile rumbei dateazã din secolul al XVI-lea, odatã cu sosirea primilor sclavi negri din Africa.
Descoperitã în 1492 de cãtre Columb, Cuba devine în scurt timp un loc predilect al comertului cu sclavi, majoritatea apartinând poporului vest-african Yoruba (Nigeria de astãzi), un popor cu o culturã dezvoltatã si înzestrat cu mult talent în ceea ce priveste muzica si dansul.

Se presupune cã rumba are la origine un gen de Flamenco adus de cãtre spanioli în Cuba, unde a intrat în contact cu ritmurile sclavilor africani. Initial figurile de Rumba au fost inspirate din universul cotidian al tãranilor acelor timpuri. Termenul de "rumba" provine din spaniolã, unde desemna la început petrrecerile oficiale, muzica si dansurile specifice. Ulterior, numele ajunge sã descrie nu un dans, ci o femeie cu un stil de viatã foarte libertin. Pornind de la acestea, la început rumba a fost etichetatã ca fiind un dans frivol si imoral.

Rumba originalã era un dans folcloric care îmbrãca forma unei pantomime cu conotatii sexuale, dansatã -paradoxal- pe o muzicã cu un tempo alert, cu miscãri caracteristice ale soldurilor (cuban motion), cu o atitudine dominantã din partea bãrbatului si senzual-defensivã din partea femeii. În zona de origine (insulele Caraibe), acest gen de muzicã sau dans a cunoscut notorietatea sub o varietate de nume: Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo.

"Rumba" reprezintã un termen generic, dedicat de profesorii de dans din Statele Unite versiunii modificate a Son-ului cubanez, mult mai lentã si mai decentã decât varianta originalã.

Miscãrile expresive, lascive si viguroase ale dansatorilor sunt în armonie cu ritmul imprimat muzicii de cãtre instrumentele de acompaniament, care includ printre altele maracase, clave, marimbola si tobele Bongo si Conga.

La fel ca si în cazul altor dansuri, rumba a cunoscut metamorfoze datorate fie trecerii timpului, fie segregatiei sociale. Astfel, în perioada celui de-al doilea razboi mondial, Son-ul, o variantã mai lentã si mai rafinatã a rumbei originale, reprezenta dansul popular al clasei de mijloc din Cuba. Tot lent era si Danzon-ul, dansul oamenilor din înalta societate cubanezã.

În Cuba, numeroase dansuri poartã denumirea de rumba. Acestea sunt împãrtite în trei ramuri: Yambu, Columbia si Guaguanco. Yambu este varianta cea mai veche a rumbei, în zilele noastre întâlnit destul de rar, la fel ca si Columbia, o rumba câmpeneascã dansatã de cãtre bãrbati. Guaguanco este forma cea mai cunoscutã dintre acestea, un dans cu miscãri erotice care a preluat diverse elemente spaniole.

Initial muzica a fost scrisã în mãsura 2/4 dar mai nou, pentru a usura abordarea de cãtre compozitori si cântãreti a acestui gen, se foloseste mãsura 4/4.
Ca de obicei, este foarte important sã discutãm si rolul esential pe care l-au avut profesorii de dans din SUA în evolutia si consacrarea la nivel mondial a acestui dans. În consecinta, urmeazã o succintã prezentare cronologicã a principalelor momente si personalitãti americane care au influentat istoria rumbei.

Prima încercare serioasã de a introduce rumba în sãlile de dans din Statele Unite le-a apartinut lui Lew Quinn si Joan Sawyer în 1913. Zece ani mai târziu, muzicianul Emil Coleman a adus câtiva muzicieni si o pereche de dansatori de rumba în New York. În 1925, Benito Collada a deschis clubul "El Chico" în Greenwich Village, unde rumba tinea capul de afis. În vara lui 1930, Edward Markx Music Company a scos pe piatã un cântec intitulat The Peanut Vendor (Vânzãtorul de alune) interpretat de orchestra Havana Casino condusã de Don Azpiazu, care a devenit rapid un hit.

În 1935 George Raft a jucat rolul unui dansator în filmul Rumba, un music-hall în care în final eroul castigã dragostea frumoasei Carol Lombard prin pasiunea lor comunã, dansul.

Tot în aceeasi perioadã, Xavier Cugat a format o orchestrã specializatã în muzica latino-americanã. El concerteazã la Coconut Grove în Los Angeles si apare în câteva dintre primele filme sonore cum ar fi "In Gay Madrid". Mai târziu, în anii 1930, Cugat cântã la hotelul Waldorf Astoria din New York. Spre sfârsitul decadei, el era recunoscut pentru cea mai de succes orchestrã de muzicã latino a acelor zile.

Însã muzica latino a cãpãtat un impact cu adevãrat semnificativ abia la sfarsitul deceniului al III-lea al secolului al XX-lea. Rumba a fost importatã din Cuba (via Miami Beach) în New York, unde profesorii de dans au denumit-o rumba sau, alteori, rhumba. În tara de origine, dansul a fost denumit Cuban Rumba pentru a se face diferenta fata de varianta americanã. O altã diferentã semnificativã între cele douã stiluri o reprezintã pasul de bazã, care în SUA avea forma unui pãtrat (box), iar în Cuba avea forma unui romb (diamond).

În Europa, introducerea dansului latino-american (rumba, în special) s-a datorat lui Monsieur Pierre (principalul profesor de dans din Londra acelei perioade), care, cu entuziasmul, experienta si talentul sãu a fost un excelent promotor al acestui gen de dansuri pe bãtranul continent. Începând din 1930 Monsieur Pierre împreunã cu partenera sa, Doris Lavelle, popularizeazã dansurile latino-americane si introduc în cercurile de dans adevãrata Rumba Cubanezã.

În anii '50 a izbucnit un puternic conflict în legãturã cu aceste diferenþe între pasii de baza (asa-numitul rãzboi al rumbei). Pe de o parte era Square-Rumba (Carré) adusã în Europa din S.U.A. în 1930 si standardizatã de francezul Lucien David, pe de altã parte, rumba cubanezã. Dupã numeroase discutii, în 1964, rumba cubanezã a fost acceptatã si recunoscutã ca versiune internationalã oficialã, fiind folositã în competitiile de dans sportiv. Tot din acelasi an dateazã si prima editie a "Tehnicii Latino" a lui Walter Laird, care a avut un aport important la acceptarea, în cele din urmã, a acestei variante.

În zilele noastre rumba este dansatã pe un tempo de bolero, care este mai lent decât ritmul uaracha, ce a caracterizat dansul în perioada lui de început. Aceasta nu l-a facut mai putin fascinant, ci dimpotrivã; în pofida trecerii anilor, rumba a rãmas unul dintre cele mai apreciate dansuri.

SAMBA

În forma sa initialã, samba provine din Brazilia, fostã colonie portughezã (devenitã independentã în 1822) în care,ca si în celelalte colonii europene, au fost adusi mii de sclavi. O mare parte dintre acestia apartineau popoarelor Yoruba si Bantu (din Congo, Angola si Nigeria). Caracteristice acestor popoare erau petrecerile de cult, care puteau dura zile întregi si erau legate în principal de dans, al cãrui scop era provocarea extazului. Din astfel de dansuri a aparut samba, care, ca si rumba, desemna mai multe tipuri de dans.

În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-a nãscut în Brazilia, din contopirea dansurilor de cult africane cu cele portugheze, Maxixe (poza stanga), un dans în cerc (descris ca un Two Step), denumit astfel dupã fructul plin de tepi al cactusului.

În anii 1830 s-a dezvoltat un nou tip de dans care combina figurile caracteristice dansurilor populatiei afroamericane/de culoare cu rotirile si sway-urile indigenilor Lundu. În timp, acesta a fost modificat si a început sã fie dansat în stilul european, în pozitie închisã. În jurul anului 1885 acesta a fost adoptat de cãtre societatea înaltã din Rio si popularizat ca Zemba Queca, pentru ca apoi sã fie redenumit „Mesemba.
În special dupã abolirea sclaviei în 1888, se distinge în Rio de Janeiro, Bahia si Sao Paulo o diversitate covârsitoare de dansuri populare.Dansurile bãstinase erau considerate imorale de cãtre europeni, astfel cã autoritãtile au încercat sã le diminueze popularitatea. Cu toate acestea, multe dintre ele au devenit populare nu numai în rândul afroamericanilor dar si printre indo-europeni/europeni. Batuque, descris ca un dans în cerc cu pasi de Charleston, dansat pe bãtai din palme si percutie, a devenit atât de popular încât împãratul portughez Manuel I, -refugiat în Brazilia în timpul rãzboaielor napoleoniene l-a interzis prin lege. La începutul secolului al XX-lea, Mesemba a fost combinat cu Maxixe. Acesta din urmã a ajuns în 1910 în Europa, fiind urmat în 1924 de Samba. Pentru o perioadã scurtã, pânã în 1925, Samba a fost inclusã si în competitii, însã datoritã miscãrilor si ritmurilor mult prea variate si complexe s-a renuntat la ea.

În forma ei originalã, samba este un dans de grup si se danseazã fãrã contact între parteneri. Bãrbatii si femeile danseazã samba în maniere diferite. Pentru femei dansul constã în miscãri simetrice si rapide ale picioarelor însotite de rãsuciri ale soldurilor si ale umerilor, generând astfel un dans care face tot corpul sa vibreze. Bãrbatii realizeazã aceeasi miscare a picioarelor, însã fãrã miscãrile energice ale bazinului si ale umerilor. Ei danseazã în jurul femeilor, sãrind, rotindu-se si lovindu-si calcâiele cu palmele. Pattern-ul cel mai simplu de samba este o formã de bãtut din palme, remarcatã de J. Debret la sclavi si care se mai întâlneste si azi în Bahia.

Originea cuvântului samba este neclarã: acesta ar putea proveni din cuvântul „semba", desi alte pãreri spun cã ar fi derivat din „zambo", cuvânt care desemneazã rodul iubirii dintre un bãrbat negru si o bãstinasã. De asemenea, în limbajul Umbundu este cunoscut termenul "esemba sau olisemba", care înseamnã "a dansa si a bate din palme". Kimbundu cunoaste de altfel si termenul „Sesemba", „a dansa târând picioarele". Pentru partizanii religiei afro-braziliene, Candomble, „samba” înseamnã "a-ti invoca propriul sfânt (orixa)". Candomble pãstreazã si azi aceste ritmuri care au influenþat muzica brazilianã, facând din samba un gen unic.

Eminentul folclorist brazilian Edison Caneiro mentioneazã cã era o vreme când cuvântul "samba" era folosit pentru a desemna anumite tipuri de muzicã si de dans introduse de negrii africani în diferite regiuni ale Braziliei, de la Maranhao în nord pânã la Sao Paulo în sud. Muzica corespunzãtoare se numea samba: tambor de mina în Maranhao, milindo în Piaui, bambelo în Rio Grande do Norte, coco, samba de roda e bate-bau în Zona da Mata do Nordeste si Bahia, jongo în zonele Espirito Santo, Rio de Janeiro si Minas Gerais. Pentru sclavii africani adusi în Brazilia în secolele 17, 18 si 19 cuvântul "samba" avea mai multe întelesuri: "a se ruga", "a invoca spiritele strãmosilor".

Termenul de „samba" apare în surse scrise din 1838, iar la începutul secolului al XX-lea este înlocuit cu termenul de Batuque.

Prima melodie de samba s-a numit „Pelo Telefone" („La telefon") si a fost scrisã în 1916 de cãtre Donga (Ernesto Joaquim Maria dos Santos, 1889-1974) si interpretatã de trupa Oita Batutas.

1928 a reprezentat un an special pentru samba. Atunci a fost publicatã în limba francezã o carte de dans scrisã de Paul Boucher ce conþinea instrucþiuni de samba, iar la 12 august 1928 a fost deschisã prima scoalã de samba în Estacio. Primele scoli de samba erau de fapt mici grupuri („blocos"), cuprinzând nu mai mult de 50 de persoane, care, purtând costume specifice, mãrsãluiau pe sunete scoase de instrumentele de percutie. Primul „bloco" a fost atestat în 1928 sub numele de "Deixa Falar", în districtul Estacio din Rio de Janeiro. Acestia si-au spus "Escola de Samba" (Scoala de Samba) pentru cã s-au cunoscut chiar lângã una din scolile locale. Cu timpul, aceste parade s-au tranformat în competitii foarte bine organizate. Prima competitie de acest gen a avut loc în 1932 si a fost câstigatã de Mangueira.

Începând cu anul 1935, scolile de samba au fost oficial înregistrate ca Gremio (cluburi recreative). În anii '30, când Brazilia era condusã de presedintele Getulio Vargas, orasul Rio a început sã încurajeze organizarea unui carnaval anual.

Cele mai mari si mai cunoscute scoli de samba se aflã în districtele mai populare din Rio de Janeiro: Imperatriz Leopoldinense, Mangueira, Beija Flor, Portela, Viradouro, Unidos da Tijuca etc. În Franta, Nicia Ribas d'Avila a fost prima persoanã care a introdus aceste aspecte ale culturii braziliene, atunci când a creat în Paris o scoalã de samba la sfârsitul anilor '70, „Unidos da Tia Nicia”.

Când este vorba de istoria sambei trebuie amintiti si dansatorii Manuel Diniz ("Duque" - ducele) si Gaby, doi dansatori de Maxixe rezidenti în Paris, cãrora le este atribuitã crearea versiunii de Ballroom a sambei si introducerea acesteia în Europa. Duque este cel care a modificat Maxixe-ul pentru a se potrivi muzicii inovative pe care o cânta Oito Batutas. Aceastã trupã a continuat sã-si dezvolte muzica, ducând la aparitia unui nou stil de dans numit Samba-Carioca (Carioca este un râu care curge prin Rio de Janeiro). Acest gen este considerat precursorul variantei de Ballroom a sambei si a fost popularizat în 1933, prin intermediul filmului "Flying Down to Rio" în care Fred Astaire si Ginger Rodgers dansau Samba-Carioca.

Oita Batutas este cel care a introdus instrumentele de jazz în Brazilia. Aceste instrumente, în combinatie cu diferitele instrumente de percutie braziliene, au dat sambei un nou ritm. Donga a adoptat instrumentul numit banjo, în locul chitarei; Pixinguinha a adoptat saxofonul, desi timp de 20 de ani a pãstrat fluierul ca instrument principal. Cu aceste noi sunete, compozitori ca Donga, Pixinguinha, Sinho (Jose Barbosa da Silva) si Heitor dos Prazeres au dezvoltat genul Samba-Carioca (Samba din Rio de Janeiro) si Samba da cidade (Samba din oras). Aceastã samba, cu un ritm sincopat caracteristic, a ajuns sã predomine muzica utilizatã la Carnavalul de la RiO.

În general, samba este scrisã în mãsura de 2/4, cu linii sincopate în melodie si în acompaniament.

Muzica brazilianã de samba reprezintã o denumire genericã pentru niste forme de muzicã si de dans destul de diferite. Unele dintre aceste genuri au primit propriile denumiri, cum ar fi Samba-Reggae (apãrut în anii '80 în Salvador), Timbalada, Lambada si Maracatu.

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, 1948- 1849, samba a fost popularizatã într-o formã simplificatã, standardizatã în 1956 de Pierre Lavelle.

În 1959 a fost acceptatã definitiv în programul competitional, în categoria dansurilor latino-americane. Dupã toate schimbãrile, contopirile culturale si simplificãrile aduse, samba dansatã astãzi la nivel social si competitional nu mai are prea multe în comun cu samba originalã.

CHA-CHA-CHA

Se pare că numele de cha-cha-cha a apărut pentru prima dată în Indiile de Vest, unde există o plantă ale cărei păstăi conţin nişte seminţe care atunci când sunt scuturate în interiorul unui recipient scot un sunet a cărui transcriere fonetică este „cha". Acest gen de instrumente de percuţie au fost folosite de către orchestrele cubaneze pentru stabilirea ritmului melodiei.

Există însă şi alte variante referitoare la apariţia numelui acestui dans: din cuvântul spaniol chacha semnificând „vraci", sau din chachar care înseamnă „a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau chiar din cuvântul char, „ceai". Însă cel mai probabil acesta provine de la energicul dans cubanez Guaracha. S-a mai sugerat şi că numele de cha-cha-cha este un derivat onomatopeic al sunetului pe care îl produc picioarele în chasse-ul specific celor mai multe figuri de dans.

O altă variantă privind apariţia numelui acestui dans o reprezintă existenţa unei figuri numite chatch, care implică doi paşi lenţi urmaţi de trei schimbări rapide de greutate. La începutul anilor '50, această figură s-a dezvoltat într-un un nou dans format din variaţii ale pasului de bază şi a primit numele de cha-cha-cha.

Controversele asupra originii acestui dans continuă, dat fiind că există numeroase puncte de vedere privind momentul şi locul apariţiei cha-cha-cha-ului, dar şi a personalităţilor care au contribuit la dezvoltarea sa. Însă un lucru este sigur: cha-cha-cha-ul a evoluat din mambo. Astfel, pe măsură ce muzica şi dansul mambo au căpătat o notorietate mai mare, noile ritmuri şi tempo-uri au adus mambo-ului modificări subtile în timp.

În 1951, compozitorul şi violonistul cubanez Enrique Jorrin a introdus ritmul de cha-cha-cha pe ringurile de dans cubaneze în timpul spectacolelor sale cu Orchestra America.

Ritmul mai lent cu care orchestra cubaneză America interpreta mambo-ul le-a permis dansatorilor să folosească o triplă pendulare a bazinului pe numărătoarea lentă. Şi astfel a luat naştere Triplu Mambo. Unii susţin însă că această idee i-ar fi venit lui Enrique Jorrin încă din 1948, pe vremea când era membru al orchestrei lui Antonio Arcano. În 1953, cântecele sale "La Enganadora" (primul cha-cha-ha, compus în 1951) şi "Silver Star" au devenit hituri înregistrate. Din Cuba, cha-cha-cha-ul a fost introdus în Statele Unite la începutul anilor '50, de către Minon Mondajar.

Asta nu înseamnă că cha-cha-cha-ul este un dans lent; melodia „Bei Mir Bist Du Schon/La Furiosa” de Jack Costanzo&Don Swain este o dovadă a rapidităţii la care poate ajunge un cha-cha-cha.

Conform altor păreri, apariţia cha-cha-cha -ului îi aparţine profesorului englez de dans Pierre Lavelle care, în 1952, în vizita sa în Cuba, şi-a dat seama că mambo era dansat câteodată cu 2 paşi în plus pe măsura muzicală. Astfel, la întoarcera sa în Marea Britanie, a început să predea acest gen de mambo ca pe un dans separat. Arthur Murray a standardizat dansul pentru a-l face mai accesibil, scoţând un Cha din ritm şi inventând numărătoarea 1,2,3, Cha,Cha. Iniţial era cunoscut sub numele de MamboChaChaCha, triplu mambo sau mambo cu ritm de guiro.

Cha-cha-cha-ul a moştenit multe dintre elementele de stil de la precursorii săi, rumba şi mambo. Ca majoritatea dansurilor latino, şi cha-cha-cha-ul se realizează cu o mişcare a picioarelor aproape de podea. Muşchii dansatorilor sunt relaxaţi pentru a permite o mişcare liberă a şoldurilor. Pe măsură ce se fac paşii, partea superioară a corpului se aşează cu determinare pe piciorul de sprijin.

Cha-cha-cha-ul a devenit rapid cel mai popular dans latino. Acest lucru se datorează renumiţilor muzicieni care, prin spectacolele şi turneele lor, au făcut ca cha-cha-cha -ul să devină nu doar un dans caracteristic civilizaţiei latino, ci şi unul universal. Cele mai cunoscute nume sunt: Arcano y sus Maravillas (una dintre trupele care a cântat aceste ritmuri încă de la începurile lor), Fraţii Lopez, Israel şi Cachao (cu Coralia), Antonio Sanchez, Félix Reina, Enrique Jorrín, orchestra Aragon, Chicho O'Farril, Pérez Prado, Tito Puente, Charles Aznavour, Rubén Blades şi Willie Colón.

Istoria genurilor mambo, cha-cha-cha şi salsa a fost influenţată decisiv de migraţia portoricanilor către New York în secolul XX (în special în anii '40 şi '50) şi a cubanezilor (mai ales în anii '60) şi de contopirea muzicii lor autohtone cu jazz-ul afro-americanilor, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea muzicii latino şi la răspândirea ei în toată lumea. Deşi rădăcinile celor maimulte dintre aceste genuri muzicale provin din cultura populară cubaneză, mambo, cha-cha-cha şi salsa - în forma cunoscută la nivel internaţional - sunt inovaţii nord-americane.

Din anul 1962, cha-cha-cha -ul face parte din categoria dansurilor competiţionale. Acest dans este popular şi astăzi, iar ritmurilesale pot fi auzite în muzica lui Ricky Martin, Julio Iglesias, Enrique Iglesias, Carlos Santana şi a Gloriei Estefan .

MAMBO

Apariţia dansului Mambo a fost localizată la sfârşitul deceniului al III-lea, în cazinourile şi restaurantele din Havana - destinaţia predilectă pentru vacanţele protipendadei rezidente pe coasta de est a SUA. Naşterea genului îi este atribuită lui Damaso Perez Prado, care în 1943 îşi prezenta muzica sub acest nume la clubul "Tropicana" din Havana. Combinând muzica de Son cu influenţe din Jazz, contopind sunetele trompetelor şi ale saxofonului cu cele ale instrumentelor de percuţie tradiţionale cubaneze, Perez Prado a dat naştere noului ritm, hit-ul său cel mai cunoscut fiind "Que rico el Mambo". Tot lui îi este atribuit exportul acestui gen de muzică şi dans în SUA, via Mexico, în 1947.

Potrivit unor istorici, Mambo ar fi originar nu din Cuba secolului al XX-lea, ci din Anglia rurală a secolului al XVII-lea, sub forma unui dans cu caracteristici similare, cunoscut sub numele de "Country Dance". Acest dans a fost importat ulterior în Franţa, sub denumirea de "Contredanse" şi apoi în Spania, unde a fost cunoscut sub numele de "Contradanza". De aici a fost exportat în Haiti, unde a căpătat denumirea de "Danzon" şi unde a fost modificat prin apariţia unei sincopări cunoscute ca "Cinquillo". Cântecul "Las alturas de Simpson", din 1887, a adus un val de popularitate Danzon-ului.

Alţi istorici susţin că Mambo a apărut la confluenţa dintre culturile europeană, nord americană şi afro-cubaneză, fiind un cocktail de influenţe Bantu, spaniole, Yoruba şi Jazz.

O altă variantă atribuie apariţia primului stil de Mambo muzicianului cubanez Anselmo Sacasas, care ar fi dezvoltat acest nou gen din formele muzicale afro-cubaneze.

Şi etimologia cuvântului "Mambo" reprezintă un subiect de controversă pentru istorici. Conform unor păreri, acesta ar fi fost împrumutat din folclorul Haitian unde reprezintă denumirea generică sub care sunt cunoscute preotesele "Voodoo". În zona rurală din Haiti acestea joacă rol de consilieri, vraci, exorcişti şi amfitrioane ai petrecerilor câmpeneşti.

Potrivit altora, acest nume ar fi rezultatul unui cântec omonim compus de Orchestra Lopez, în Havana anului 1938.

O altă variantă susţine că "Mambo" era un cântec religios pe care sclavii originari din Congo îl interpretau pentru a invoca zeii.

Primul loc de adoptare a genului Mambo pe teritotiul Satatelor Unite a fost New York Park Plaza din Fifth Avenue, un loc frecventat de împătimiţii dansului din Harlem. Au urmat apoi Palladium, The China Dool, Havana, Madrid şi Birdland. Printre cele mai renumite trupe de Mambo din anii '50 se numărau: Mambo Aces, “Killer” Joe Piro, Paulito şi Lilon, Louie Maquina, Cuban Pete, Machito, Tito Puente, Tito Rodriguez şi Jose Curbelo.

Urmând calea deschisă de Prado, o mulţime de muzicieni, ca Enrique Jorin, au început să experimenteze noi tehnici, cum ar fi accelerarea şi sincoparea ritmurilor. Aceste inovaţii au reprezentat fundamentul pentru crearea unui nou ritm: Cha-Cha-Cha.

La mijlocul anilor '50, noul Mambo new-yorkez ajunge şi în Europa, unde se bucură rapid de o mare polularitate.

Ca şi alte dansuri, Mambo a avut mai multe variante: simplu, dublu sau triplu, aceasta din urmă având un rol foarte important în apariţia Cha-Cha-Cha-ului.

În anii '80, Mambo cunoaşte însă un puternic reviriment, în special datorită filmului "Dirty Dancing", apărut în 1987 şi a melodiei de pe coloana sonoră "(I've Had The Time Of My Life), aparţinând lui Jennifer Warnes şi Bill Medley. A urmat apoi o serie de artişti renumiţi, care au adus genul Mambo pe culmile de altădată. Printre aceştia se numără şi dansatorul Eddie Torres sau cântăreţul Lou Bega.

PASSO DOBLE

Passo Doble este cel mai misterios dintre toate dansurile sportive. Nu există foarte multe informaţii legate de istoria acestui dans, iar despre originea lui se pot face doar supoziţii. Un lucru este însă cert: conţine paşi simpli, de marş.

Una din presupusele origini ale acestui dans ar putea fi marşul francez denumit "Pas redouble". Acest marş era scris în măsură de 2/4 şi avea un ritm de circa 130 bătăi pe minut.

Probabil că numele de "Passo Doble" are ca origine ritmul binar al muzicii şi faptul că fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un pas. Cu toate acestea mai este cunoscut şi sub numele de "Spanish One Step" din cauza acelui unic pas care se face pe fiecare bătaie a muzicii.

În Spania acest gen de muzică mai este cunoscut şi sub numele de "El Soleo" şi este interpretat în timpul coridelor. La graniţa cu Spania, în sudul Franţei, în 1910, profesorii de dans francezi au avut ideea de a aduce atmosfera coridei în saloanele de dans şi astfel au început să inventeze figuri de dans care imitau (bineînţeles într-o manieră stilizată) acţiunea din arenele iberice. Acestor influenţe franceze li se datorează şi denumirile unor figuri de dans consacrate, cum ar fi Sur Place, Appel, Huit şi La Passe

Tot profesorilor de dans francezi trebuie să li se acorde creditul de a fi introdus in coregrafiile de Passo Doble şi elemente din alte dansuri spaniole, cum ar fi Fandango şi Rumba, dar mai ales Flamenco.

Acesta din urmă, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, îşi are originea în cafenelele, teatrele, sălile de bal din cartierul Triana din Sevilla şi a fost influenţat de Fandango, de baladele spaniole, de Tangoul negrilor şi de Guajira caraibiană. Flamenco este o formă de artă caracteristcă sudului Spaniei (Andaluzia) şi se prezintă în trei variante: Cante (cantec), Baile (dans) şi Guitarra (cântatul la chitara).

Istoria Flamenco-ului a început în secolul al XVIII-lea, când, după un lung proces de influenţare reciprocă, folclorul originar andaluz s-a contopit cu folclorul "Ţiganilor" (Gitanos) din sudul Spaniei şi al maurilor care au condus Spania timp de câteva secole. Tot în acest context nu trebuie să uităm nici de influenţele culturilor arabe, iudaice şi creştine. Prima dovadă scrisă despre muzica „Gitanilor” datează din anul 1774, dar consacrarea a cunoscut-o în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Toate acestea au influenţat în mod direct sau indirect evoluţia dansului Flamenco şi, implicit, a Passo Doble-ului. Ca şi Passo Doble, Flamenco poate avea un ritm binar, cum ar fi variantele Tientos şi Farruca, şi unul ternar, ca de exemplu Jaleos, Taranto, Granaina, Malaguena şi Cartagenera. Combinaţiile dintre cele două ritmuri au generat alte câteva stiluri cum ar fi Cantinas, Romeras, Solea.

Din 1945 Passo Doble face parte din categoria dansurilor competiţionale, iar începând din 1959 a fost standardizat.

Melodia are o structură complexă care cuprinde o introducere, o parte principală şi o încheiere, delimitate între ele de accente muzicale clare. Poate şi de aceea există foarte puţine grupuri muzicale care au această muzică în repertoriul lor. Primele cântece consacrate, cum ar fi "Der Herr Torero" ("Domnul Toreador") de Maria Andergast şi Hans Lang, şi "Espana Cani" de Pascual Marquina, provin din anii '20.

În forma iniţială, Passo Doble avea o masură de 3/8, mai târziu aceasta s-a schimbat la 2/4, 3/4. Astăzi este dansat ca un Two Step, pe o masură de 2/4 sau 6/8. Tempo-ul este de 58-62 bătăi/minut, iar în dans sportiv de 62 bătăi/minut.Luptele cu tauri datează din Creta Veche, dar s-au organizat în Spania de-abia din anii 1700.

  Actualmente Passo Doble reprezintă dramatizarea prin dans a coridei spaniole, ceea ce dă caracterul spectaculos al dansului. Bărbatul îl imită pe toreador, care, cu atitudinea sa arogantă, îndrăzneaţă, îşi afirmă superioritatea în faţa bestiei. Astfel, dansatorii evoluează împreună sub ameninţarea unui taur imaginar.

În Passo Doble, bărbatul (toreadorul) este în lumina reflectoarelor mai mult decât în alte dansuri. Din acest motiv Passo Doble mai este caracterizat şi ca "dans al bărbatului".

Femeia intruchipează, după cum spuneam, "muleta" (pelerina roşie cu care toreadorul ţine sub control taurul) şi trebuie să fie, în consecinţă (ca şi aceasta), suplă, fexibilă, elegantă şi pasivă. Cu toate acestea partenera nu are un rol de figuraţie, frumuseţea si viteza mişcărilor ei trebuie să ilustreze iscusinţa si eleganţa "pase-urilor" toreadorului. Mai mult decât atât, ea trebuie să devină foarte activă atunci când interpretează partiturile de Flamenco din coregrafie.

Contrar altor dansuri latino, în paşii spre faţă tehnica labei piciorului este identică cu cea a mersului obişnuit (se rulează talpa dinspre călcâi spre vârf). Ţinând cont că, în general, fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un transfer de greutate, cât şi de faptul că partenerii au, în general, cel puţin două puncte de contact, Passo Doble este un dans uşor de învăţat. Din păcate, din cauza faptului că în zilele noastre acest gen de muzică nu mai este la modă, Passo Doble este dansat cu predilecţie în competiţiile de dans sportiv.

MERENGUE

Si în ceea ce priveşte originea Merengue-ului părerile sunt împărţite.

Potrivit lui lui Jean Fouchard, „Merengue” a evoluat din fuziunea muzicii sclavilor, cum ar fi Chica şi Calenda, cu Contradanse-ul.

Flérida de Nolasco îi atribuie paternitatea primelor compoziţii de Merengue "Ay, Coco!", "El sancocho", "El que no tiene dos pesos no baila" şi "Huye Marcos Rojas que te coje la pelota" colonelului Juan Alfonseca Baptiste (1810-1875).

Rafael Vidal susţine că apariţia acestui gen muzical reprezintă expresia spontană a bucuriei provocate de victoria împotriva haitienilor în bătălia de la Talanquera din 1844.

Conform altei variante, Merengue ar fi apărut cu ocazia unei petreceri date în onoarea unui oaspete de rang înalt invalid de un picior. Când acesta a început să danseze toţi invitaţii au remarcat felul special în care se mişca din cauza handicapului său şi, în semn de respect, toată lumea s-a simţit obligată să-l imite. Şi astfel s-ar fi născut Merengue-ul.

Cea de-a patra variantă susţine ca origine a Merengue-ului tradiţiile africane Taino, care mai târziu s-au amestecat cu elemente coloniale spaniole şi africane. Nu se ştie însă dacă dansul a venit direct din Africa sau a trecut şi prin Cuba.

Unii sugerează chiar o legătură cu piraţii din „La Tortuga”, deoarece mulţi dintre aceştia (prin natura profesiei) suferiseră amputări ale membrelor inferioare şi purtau proteze de lemn. Acest lucru îşi punea amprenta asupra manierei de locomoţie şi implicit asupra dansului lor.

Altii susţin că dansul a apărut datorită sclavilor care, legaţi cu lanţuri de picioare la comun, erau forţati să-şi târască piciorul încătuşat sincronizându-se pe bătaia tobelor când recoltau trestia de zahăr.

De asemenea, este posibil ca numele să fi fost împrumutat de la prăjitura haitiană făcută din albuş de ou şi zahăr, numită Meringue.

Jean Fouchard susţine că numele de Merengue a derivat din Mouringue, muzica populaţiei Bantu din Madagascar numită „Bara”.

Conform lui Fradique Lizardo, în perioada 1838-1849 a apărut, în Caraibe iar apoi şi în Santo Domingo (Puerto Rico), un nou dans: URPA sau „UPA Habanera” (UPA din Havana) ce includea o parte numită „ Merengue”.

Primul articol despre Merengue a apărut în publicaţia Oasis în 1854 şi a fost semnat de Eugene Perdomo.
Din 1930 Merengue este recunoscut ca dansul naţional al Republicii Dominicane.

Deşi din punct de vedere muzical este legat de Cuba, dansul provine din insula Hispaniola – o parte din aceasta fiind numită azi Haiti, iar cealaltă Republica Dominicană. Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, acest gen de muzică poartă numele de „Merengue” în Republica Dominicană, „Mereng” în creolă şi „Meringue” în franceză.

Sigur este însă că Merengue s-a născut în regiunea Cibao în jurul anului 1850. În această regiune popularitatea Merengue-ului era atât de mare încât în zilele noastre este denumită „The craddle of merengue” (legănul Merengue-lui).

La începutul secolului XX, câţiva muzicieni educaţi - Juan F. García, Juan Espínola şi Julio Alberto Hernandez - au organizat o mare campanie pentru a introduce acest dans în saloanele de dans. Succesul lor nu a fost însă imediat, deoarece înalta societate refuza să-l accepte invocând în principal caracterul vulgar al versurilor.

Protipendada a început să accepte Merengue-ul abia când o familie de aristocraţi din Santiago i-a cerut lui Luis Alberti să scrie un cântec pentru petrecerea organizată cu ocazia aniversării de 15 ani a fiicei lor. Alberti a scris „Compadre Pedro Juan”. Cântecul nu numai că a fost acceptat, dar a devenit şi un hit, fiind considerat astăzi un fel de imn al Merengue-ului.

În 1930, Rafael L. Trujillo a intuit importanţa Merengue-ului ca mijloc de propagandă şi l-a folosit ca vector ideologic în campania sa prezidenţială, folosind pentru aceasta câteva formaţii „Perico Ripiao”. La „dorinţa” dictatorului, posturile radio au integrat Merengue-ul în programele lor , industria muzicală le-a urmat, şi într-un final, festivalurile de Merengue au fost asimilate ca părţi ale moştenirii culturale naţionale. În 1961, când regimul Trujillo a luat sfârşit, Merengue-ul a redevenit o formă de exprimare populară. Mai mult chiar, a integrat noi forme muzicale, şi-a lărgit paleta instrumentală, ajungând şi în SUA. Acolo, interpreţi moderni, ca Juan Luis Guerra şi WilfridoVargas, au avut parte de succese deosebite. În cele din urmă, în 1990, a fost nominalizat pentru „Grammy-Award” la secţiunea Latino.

Melomanii deosebesc mai multe tendinţe de stil, cum ar fi Bolemerengue, Jalemerengue, Juangomero şi Pambeche. Pentru a simplifica lucrurile, experţii dominicani au împărţit Merengue-ul în două grupe: Merengue-ul „tradiţional” şi cel „citadin”.

Primul poate fi întâlnit în mediul rural, şi este interpretat de Combo-uri (tarafuri) formate din trei până la patru muzicieni (perico ripiao) si conţin în mod tradiţional o ”tambora„ , o „guirra” şi un acordeon.

Merengue-ul „citadin”, care s-a impus pe piaţa şi în cluburile de noapte, are o instrumentaţie mult mai bogată. La cele deja menţionate se adaugă Trompetele, Tromboanele, E-Bass-urile şi sintetizatoarele. Formele Merengue-ului cele mai actuale: Tecno-, Rap-, sau HipHop-Merengue sunt bine clasate în topuri şi în discoteci.

În mod tradiţional, o piesă de Merengue este formată dintr-o introducere „paseo”, care dezvoltă tema cântecului, şi „jaleo”, un tip de crescendo, cântat pe mai multe voci.

Un eveniment important în ceea ce priveşte Merengue-ul îl reprezintă carnavalul organizat în Republica Dominicană în fiecare an, în a treia săptămână din iulie. Mii de dominicani şi de turişti dansează pe ritmurile Combo-urilor, pe Bulevardul George Washington, de-a lungul Malecon-ului.

JIVE

După descoperirea Indiilor de Vest de către Columb, a început şi comerţul cu sclavi. Se estimează că în perioada 1840-1900 au fost deportaţi din Africa în coloniile Noii Lumi peste 40 de milioane de afro-americani. Încetul cu încetul cultura, religia, mitolgia şi muzica africană s-au contopit cu cea a indigenilor şi a europenilor. Din acest mix cultural s-au dezvoltat diversele stiluri de muzică şi de dans afro-americane, iar printre acestea se numără şi Jive-ul.

Acest dans are o istorie interesantă şi controversată. Originile cuvântului "jive" sunt neclare, existând diferite variante cu privire la acestea. Astfel, cuvântul "jive" a derivat probabil din "Jev", care în limbajul vest-african Wolof înseamnă "a vorbi obraznic". Termenul mai are în argoul negrilor şi sensul de "minciună, exagerare". De asemenea, el ar mai fi putut deriva şi din modificarea cuvântului englez "jibe" (a glumi). Alte semnificaţii argotice ale termenului "jive" sunt cele de "comerciant ambulant", "marijuana" şi "relaţii sexuale". Este însă neclar dacă vreuna dintre aceste semnifcaţii a avut legătură cu folosirea termenului pentru dansul în discuţie.

În anii 1880, Jive-ul era cunoscut sub numele de Cake Walk, deoarece premiile pentru cele mai bune perechi de dansatori constau de cele mai multe ori în prajituri.

Muzica asociată Jive-ului a fost cunoscută sub numele de "Ragtime", fie datorită faptului că protagoniştii se îmbrăcau în hainele ("rags") lor cele mai bune, fie pentru că muzica era sincopată ("ragged").

În anii '20, Ragtime-ul a fost înlocuit de dansuri ca "Charleston" şi "Black Bottom" şi astfel şi-a făcut apariţia şi "Swing-ul".

Spre sfârşitul anilor '20, combinaţia dintre energicele dansuri "Breakaway", "Texas Tommy" şi "Charleston" cu "Foxtrot"-ul a generat un nou dans, numit "Lindy Hop".

Cu mişcările sale acrobatice, Lindy Hop-ul a fost dansul anilor '20 - '30. Numele său are o poveste aparte.

Pe 21 Mai 1927, Charles Lindbergh, aviator american, uimea lumea cu primul zbor solo, de la New York la Paris, pe deasupra Atlanticului. În toate ziarele se putea citi cu litere de-o şchioapă titlul "Lindy Hops The Atlantic" (Lindy sare Atlanticul). Într-o seară, imediat după zborul lui Lindbergh la Paris, la Ballroom-ul Savoy din New York, un localnic pe nume George Snowden, poreclit "Shorty George", privea cuplurile care dansau. Fiind întrebat de un reporter ce anume dansau acestea, George nu a făcut altceva decât să citească titlul unui articol despre zborul lui Lindbergh dintr-un ziar care se afla pe banca alaturată, spunând "Lindy Hop"! Şi astfel, acest dans a cunoscut consacrarea în New York, iar de aici s-a propagat în toată lumea.

În afară de Lindy Hop, în timpul erei Swing s-a bucurat de o recunoaştere deosebită un al doilea stil de dans din varietatea dansurilor afro-americane: Blues-ul. Acesta a apărut la începutul secolului al XIX-lea în America de Nord şi a pătruns în Europa în 1920.

Contopirea acestor stiluri muzicale - Blues şi Swing - a dat naştere unui mix muzical pe care se dansa Boogie-Woogie, un dans iubit şi astăzi.

Dansatorul de culoare Bill Robinson a avut un rol foarte important în răspândirea şi evoluţia acestui dans.De asemenea, fimele muzicale de la Hollywood şi protagoniştii acestora (ca de exemplu Fred Astair cu partenerele Tape Miller şi Nichola Brothers), au făcut ca muzica şi dansul Boogie-Woogie să fie cunoscute în toată lumea.

La mijlocul anilor '30, Lindy Hop-ul a primit numele de Jitterburg, după melodia "Jitterburg" a lui Cab Calloway, apărută în 1934.Tot în acea perioadă, Herbet With, "bouncer" de top la Ballroom-ul Savoy, a înfiinţat o trupă de dans numită "Whitey's Lindy Hoppers". Unul dintre membrii cei mai importanţi ai aceste trupe era Frankie Manning. Trupa a apărut în filme ca "A Day at the Races" (1937), "Hellzapoppin" (1941) şi "Killer Diller" (1948).

Cel mai important concurs anual de dans din New York în perioada 1935-1974, "Harvest Moon Ball", avea loc la Madison Square Gardens şi era sponsorizat de "Daily News Welfare Association". Acest eveniment era atât de popular, încât cele 20 000 de bilete disponibile se vindeau încă din primele două zile. Din 1938, în programul acestui eveniment au fost incluse şi Lindy Hop-ul şi Jitterburg-ul.

La începutul anului 1938, Dean Collins, care învaţase să danseze în Harlem la Ballroom-ul Savoy, se stabileşte la Hollywood. Între anii 1941 şi 1960, el a colaborat la realizarea coregrafiilor a peste 100 de filme care conţineau secvenţe coregrafice de Lindy Hop, Jitterburg, Lindy şi Swing.
Organizaţiile de dans, ca The New York Society of Teachers şi Arthur Murray, au început să predea aceste dansuri abia la debutul anilor '40. Tot atunci, Laure Haile, cunoscută dansatoare de Swing, a observat stilul care se dansa în comunitatea albă, denumindu-l în scrierile sale "Western Swing", şi a început să îl predea pentru Arthur Murray în 1945. În 1951 Laure Haile a publicat pentru prima dată notiţele ei de dans, ca o programă analitică, incluzând şi Western Swing-ul. De-a lungul anilor '50 ea şi-a prezentat programa în workshop-uri din SUA prin intermediul Studiourilor Arthur Murray.

De la mijlocul anilor '40 şi până azi, profesorii de dans au modificat Lindy Hop-ul, Jitterburg-ul şi Swing-ul pentru a le adapta la tendinţele publicului larg care urma cursurile de dans. Ca rezultat, au apărut "East Cost Swing" şi "West Coast Swing".

Începând din 1920, Lindy Hop, Jitterburg-ul şi Swing-ul au evoluat pe întreg teritoriul SUA, dând naştere mai multor stiluri regionale. Iată mai jos o prezentare succintă a câtorva dintre ele:

• Savoy Swing: popular în Ballroom-ul Savoy din New York in anii '30 şi '40. Este un stil de dans foarte rapid, sacadat, lejer.
• West Coast Swing: stil de Swing ce scotea în evidenţă dinamismul mişcării picioarelor. A devenit popular în cluburile de noapte californiene în anii '30 şi '40. În 1989 West Coast Swing a fost ales "Dansul Statului California".* Whip: stil de swing popular in Houston, Texas, caracterizat de rotiri rapide în jurul partenerului.
• Supreme Swing: popular în Tulsa, Oklahoma.
• Imperial Swing: popular în St. Louis, Missouri.
• Carolina Shag: popular în Carolina de Nord şi de Sud, scoate în evidenţă rapiditatea mişcării picioarelor partenerului.
• DC Hand Dancing: un mix între Lindy şi Swing, întâlnit în Washington DC.
• East Cost Swing: popular în oraşele de pe Coasta de Est a Statelor Unite.
• Ballroom West Coast Swing: stil de Swing poplar în şcolile de ballroom, diferit de stilul întâlnit în cluburile de noapte din California şi în cluburile de Swing.
• Country-Western Swing: stil de Jitterburg popularizat în anii '80 şi dansat pe muzică Western şi Country.
• Cajun Swing: stil Louisiana Bayou al Lindy-ului dansat pe muzica Cajun.
• Pony Swing: stil Country Western al Swing-ului Cajun.
• Jive: versiunea cea mai răspândită la nivel internaţional este dansată din anul 1968 în competiţiile de dans sportiv.
• Rock'n Roll: este descrierea pentru unirea a trei forme destul de diferite de muzică: Jazz şi Rhythm'n Blues pe de o parte, Country & Western (Folk) pe de altă parte. Anul 1954 este consemnat oficial ca dată de naştere a Rock'n Roll-ului. Tradus cuvânt cu cuvânt, numele înseamnă "a legăna şi a rostogoli". Originea acestei expresii este, ca şi în cazul altor dansuri, controversată. Există păreri conform cărora ea reprezintă o expresie arhaică cu conotaţii sexuale folosită în rândurile populaţiei de culoare. Conform altor păreri, paternitatea acestei denumiri îi aparţine lui Alan Freed, un disk-jockey care susţine că l-a folosit pentru prima dată în 1951 la o petrecere de dans unde el alesese ca power-play melodia "Rock-A-Beating Boogie" a grupului "Treniers". Pornind de la versurile acestui cântec el a început să fredoneze în faţa participanţilor refrenul: "Rock Rock Rock everybody - Roll Roll Roll everybody" şi astfel a apărut celebra sintagmă "Rock'n Roll".

Rock'n Roll-ul ca gen muzical s-a impus definitiv în 1954 prin cântecul "Rock Around the Clock" al lui Bill Haley. Acesta a fost primul hit internaţional de Rock'n Roll. Cel mai cunoscut cântăreţ şi dansator de Rock'n Roll a fost cu siguranţă Elvis Presley. Stilul său de dans, senzaţional mai ales prin mişcările de bazin caracteristice, i-au adus lui Elvis numele de "King" şi "Elvis the Pelvis". Alte nume cunoscute din era Rock'n Roll-ului sunt Buddy Holly, Roy Orbison, Carl Perkins, Jerry Lee Lewis, Little Richard, The Drifters etc.

TANGO

În contrast cu viziunea actuală pe care o avem despre Tangoul dansat la serate strălucitoare, în care doamne în rochii superbe dansează cu barbaţi în smokinguri şi fracuri elegante, într-o ambianţă luxoasă, Tangoul s-a născut, de fapt, în zona sordidă si pauperă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rău famate din Buenos Aires.

Iniţial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbaţilor.

În secolul al XIX-lea, capitala argentiniană a fost invadată de bărbaţi din Europa, care, în căutarea unei vieţi mai bune, şi-au părăsit familiile, casele şi ţările de origine, trezindu-se dezrădăcinaţi şi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranţi a făcut ca populaţia din Buenos Aires să crească de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul că numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a făcut ca Tangoul să fie un dans exclusiv al bărbaţilor care, în lipsa femeilor, se reorientau către parteneri de dans de acelaşi sex.

Varietatea culturilor reprezentate de aceşti emigranţi avea să aducă un nou gen de muzică ce contopea ritmurile europene cu cele africane şi cu muzica indigenă a amerindienilor rezidenţi în pampasurile argentiniene. După cum probabil aţi ghicit, noua muzică a fost botezată "Tango".

Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul "tangere" (a atinge), fie ar avea legatură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că "Tangoul", ca gen muzical, a dat rapid naştere dansului "Tango".

Creuzetul care a întrunit premisele favorabile apariţiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuară a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranţi în căutare de oportunităţi de socializare sau pentru relaţii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei găseau băutura în care să-şi înece tristeţea şi prietenii temporare, menite să le distragă atenţia de la solitudinea şi angoasele vieţilor lor.

Tango - muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian şi o chitară.

Dar chiar şi aici se loveau de bariere lingvistice în încercarea de a comunica cu prostituatele care, la rândul lor, aveau origini foarte diverse. În aceste condiţii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbală (gen pantomimă) cu conotaţii sexuale, între prostituate şi clienţi.

Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, fiind acompaniată de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon.

Acest din urmă instrument face parte din rândul koncertinelor (ca şi acordeonul), care au apărut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 şi a fost, de fapt, o koncertină care a primit acest numele în memoria lui Einrich Band - deţinătorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mărimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat în Argentina de către emigranţii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon şi este de atunci încoace indisolubil legat de Tango.

"Tango Habanera" - varianta incipientă a Tangoului

Istoricii consideră, în general, că varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniană, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat şi caracteristica flexiei genunchilor) şi cu linia melodică sentimental-emoţională a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de "Tango Habanera" şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tangoului Argentinian.

Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi nemilos.

Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit "Toma mate, che" . Alte Tangouri de referinţă din această perioadă au fost "El Entrerriano", compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi "Tango Don Juan", scris de Ernestio Poncio în 1898.

Tango-ul de salon modern

La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa. Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ francez de music-hall, Mistinquete.
Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilă "tangomanie", mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite, şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană - aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul război mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta cu filmul său "Cei patru călăreţi ai apocalipsei" (1921).

Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate.

Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară.

O altă stea a începutului de secol 20 a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA.

Vârsta de aur a Tangoului a durat până prin anii '40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei "junte militare" care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tangoului.

În 1946, când Juan Peron împreună cu soţia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare.

În această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit "Petroleo" (de la petrol) adică 'alunecos', 'şiret', 'rapid' etc.

La început ideile sale au fost privite ca bizare de către dansatorii de tango din epoca anterioară, caracteristică Tangoului "Canyengue". Acesta se caracteriza printr-o atitudine de "macho" a partenerului şi se dansa cu genunchii mai flexaţi, cu privirea în jos şi cu poziţia mâinilor mai compactă. Dansul avea drept caracteristică maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încrucişări şi sincopări complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizării şi stilizării lui. Acestea au adus schimbări în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, care capătă un volum mai mare atât pe verticală cât şi pe orizontală, devenind astfel mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uşor) a devenit marca dansului de calitate.

Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese.

Varianta internaţională a Tangoului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine şi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor "Ballroom", modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, mişcarea perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tangoul în competiţiile de dans sportiv.

Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tangoul a căzut din nou în dizgraţie şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aşa, din moment ce şi astăzi Tangoul reprezintă un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani.

Doi dintre prozeliţii cei mai importanţi pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro şi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenţă asupra Tangoului modern. Todaro şi Bravo au deţinut o şcoală de Tango în Flores timp de 16 ani, în peroada anilor '60-'70. Todaro a continuat să aibă succes ca profesor al multor staruri de astăzi, printre care şi Virulazo, cel care mai târziu avea să cunoască consacrarea internaţională prin rolul său din "Tango Argentino".

Începând din 1980 asistăm la o renaştere a Tangoului, datorată în mare măsură impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante "Tango Argentino" sau "Tango Passion", cât şi succeselui de pe Broadway al unor filme ca "Forever Tango", "Evita", "The Tango Lesson" etc.

O dovadă în plus că Tangoul este aici ca să dureze, o reprezintă şi "Forever Tango", un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de către Luis Bravo, se joacă şi acum, având un mare succes. De atunci, mii de cluburi şi organizaţii care promovează Tangoul au luat fiinţă în oraşe din întreaga lume.

O mult mai recentă demonstraţie filmată a fost făcută de Al Pacino şi Gabrielle Anwar în "Parfum de femeie". Toate acestea dovedesc, o dată în plus, ineluctibilitatea Tangoului din viaţa socială şi culturală a omului modern.

VALS VIENEZ

Expunerea începe cu secolul al XVI-lea, întrucât din acea perioadă datează primele atestări ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive.

Originea acestui dans se pierde în negura timpului, undeva prin 1520, când a apărut, în Germania, primul strămoş al Valsului, "Dreher-ul". Austria şi Franţa nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, "Weller-ul", în 1580, şi respectiv "Nizzarda", în 1590.

Prima atestare a unui dans popular purtând numele de "La Volte", interpretat pe o muzică cu ritm de 3/4, provine din 1556 şi este originar din Provence, Franţa. La rândul lor, italienii pretind că "Volta" este un dans originar din Peninsulă. Indiferent de locul de origine, acest dans face parte din genul Contredanse (Franţa) sau Contra-danza (Italia), în care dansatorii nu dansează singuri şi nici în perechi independente, ci într-o formaţie în care perechile şi dansatorii interacţioneaza între ei, materializând în timpul dansului o serie de forme geometrice cum ar fi liniile, cercurile etc.

Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. "La Volte" a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici în 1581.

La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de poziţie închisă, în care barbatul ţinea fata la stânga sa, cu mâinile pe talie, iar aceasta ţinea mâna dreapta pe umărul partenerului, ridicându-şi fusta cu mâna stângă atunci când partenerul, folosindu-şi coapsa piciorului drept, o ridica în aer în timpul întoarcerii.

În 1670 este compusă prima melodie de Vals "O du lieber Augustin", iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera "Una cosa rara" pe muzică de Vals.

Un alt dans la modă în acea perioadă a fost Mazurka, originar din Câmpia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de către Augustus al II-lea, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei între 1697 şi 1733. De aici a fost importat de către Franţa. Au urmat, după Mazurka, câteva forme timpurii de Vals, ale căror nume fie veneau să sublinieze mişcarea de rotaţie şi alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria).

O parte dintre aceste dansuri au supravieţuit până în zilele noastre şi este în general acceptat faptul că precursoarea lor este Volta renascentistă, care le-a împrumutat caracterul rotaţional, aşa cum şi acestea au împrumutat, la rândul lor, Valsului, alunecarea specifică.

Pentru a ne face o idee cât mai exactă asupra a ceea ce însemna Landler-ul, trebuie să ne imaginăm perechi de dansatori care alunecau, se roteau şi se sărutau într-un contact caracterizat de izvoarele vremii ca fiind promiscuu şi indecent. Din când în când partenerii se separau, bărbatul interpretând o parte solistică, după care perechea se reunea pentru a termina dansul. La petrecerile câmpeneşti, dată fiind lipsa cvasitotală a etichetei şi a convenienţelor sociale, precum şi moravurile mai libertine ale plebei, bărbaţii ridicau cu mâna dreaptă fustele partenerelor şi intrau sub ele, contactul dintre dansatori devenind astfel foarte intim.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia pantofilor uşori şi a sălilor de bal luxoase (celebra Apollo, inaugurată în 1808, despre care se spune că putea găzdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a căpătat valenţe de popularizare deosebite. Însăşi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans sub o formă mult mai rafinată şi mai apropiată de cea pe care o are astăzi, deşi nu fară opoziţia puritanilor vremii care îl considerau în continuare ca fiind scandalos şi indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine şi a fost cunoscut sub numele de "Deutsche". Referiri la această forma de Vals pot fi întâlnite în "Die Leiden des Jungen Werther" scrisă de Goethe în 1744 şi în corespondenţa lui Mozart din Praga anului 1787.

În Franţa, Valsul a înlocuit Menuetul, căzut în dizgraţie în urma revoluţiei din 1789. Acesta a fost importat de către soldaţii francezi care, dupa ce i-au învins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 dec. 1805) şi pe germani (la Iena în 1806), s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de dansul naţional al acestora. Începând cu 1810, Valsul a căpătat o recunoaştere cvasiuniversală astfel încât chiar şi împăratul Napoleon a învăţat să îl danseze, pentru a o impresiona pe tânăra sa logodnică austriacă, Marie Louise.

Şi Anglia a fost cucerită, la rândul ei, de noul dans, nu însă fără a trezi animozităţi. Prima atestare documentară pe care o avem în legatură cu aceasta datează din vara lui 1814, când contesa Lieven, soţia ambasadorlui rus, a dansat Vals la Almack, provocând stupoare în rândurile audienţei. Consacrarea definitivă a venit însă un an mai târziu, când în acelaşi loc au dansat Vals împăratul Alexandru al Rusiei, prinţesa Esterhazy şi lordul Palmertson. În acelaşi an apare prima lucrare care avea ca subiect învaţărea acestui dans, a lui Thomas Wilson.

Încetul cu încetul, o dată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu "Marşul Radetsky" şi Johann Strauss junior (1825-1899) cu "Dunărea albastră", au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale.

Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind "Langaus" în Austria (Viena in 1830) şi "Valse à deux temps" în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii.

Urmatoarea etapă în devenirea Valsului aşa cum îl cunoaştem astăzi o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals cât şi din Mazurka. Acesta se numea "Quadrille" şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, "Mazurka" şi "Valse à deux temps" au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, în primul caz şi Varsovienna în cel de al doilea.

În ceea ce priveşte Valsul Vienez, în anii '60-'70 au avut loc numeroase discuţii şi controverse întreprofesorii de dans din Germania şi Anglia referitoare la figurile permise în competiţii, discuţii care s-au materializat în 1983, când International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurilede dans care urmau să se danseze astfel:

• "natural şi reverse turn" (figuri definitorii caracterizate de deplasări şi întoarceri continue)
• "changing steps" (figuri de legătură între cele două genuri de întoarcere menţionate anterior)
• "natural şi reverse fleckerls" (figuri de dans rotativ-staţionare)
• "contra check" ( figură de legătură între cele doua fleckerl-uri)

Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise în competiţiile de dans sportiv timp de aproape două decenii. Mai nou, în 12 ianuarie 2001 la Zurich, Federaţia Internaţională, din dorinţa de a revigora Valsul Vienez şi de a-l face mai spectaculos şi interesant atât pentru sportivi cât şi pentru spectatori şi mass-media, a permis, pentru o perioadă de probă, folosirea şi a altor figuri:

• Natural Spin şi Natural Pivot
• Reversed Pivot
• Left Wisk (figură de dans folosită la trecerea din Reverse în Natural Fleckerl)

Toate aceste schimbări au fost elaborate de către un colectiv de specialişti format din Wolfgang Opitz, Natasa Ambroz, Oliver Wessel-Therhorn, Philip Banyer, Hans Laxholm şi Werner Fuhrer.

VALS LENT

Perioada modernă a Valsului

Valsul a fost introdus în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, împreună cu Mazurka, Varşoviana şi Polka, a devenit cunoscut ca "round dance". Prima atestare documentară provine din Massachusetts-ul anului 1834 şi îl are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans din protipendada Bostonului acelei epoci. Acesta a fost invitat la o petrecere mondenă organizată la reşedinţa doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a făcut o demonstraţie de Vals Vienez.

Din cauza ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretenţios şi greu de urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit imperios necesară lentificarea sa, compozitorii începând să scrie muzica de Vals într-un ritm mai accesibil. Astfel, în anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului "Vals Vienez", dansată pe un tempo de 90 batăi pe minut.

Cunoscut iniţial sub numele de "Boston", acest dans era caracterizat, printre altele, de întoarceri lente cu mişcări lungi şi alunecate, partenerii ţinându-şi mâinile unul pe şoldurile celuilalt. O altă schimbare importantă care a avut o influenţă foarte mare în dezvoltarea ulterioară a dansului sportiv, a fost cea legată de poziţia labelor picioarelor. Inişial acestea erau ţinute întoarse în afară, ca în balet, Boston-ul fiind primul dans de salon în care labele picioarelor se mişcau pastrând un paralelism reciproc. Această evoluţie a fost determinată de introducerea paşilor în faţă şi în spate în figurile de dans.

Pentru a putea contura o idee în legătură cu impactul social pe care l-a avut acest dans la începutul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm că, în general, programul unui bal din acea perioadă cuprindea în proporţie de aproximativ 75% Valsuri, 25% reprezentând alte dansuri. Boston-ul a fost la originea Valsului Englez, cunoscut în zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta modernă a acestui dans a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de către profesorii de dans din Anglia. Forma actuală a dansului a fost descrisă ca derivând atât din Landler cât şi din Boston, împrumutând elemente din amândouă. O altă modificare a reprezentat-o apariţia "ezitării" (hesitation), care presupunea ca dansatorii să facă un pas căruia să i se aloce doi sau mai mulţi timpi muzicali. Deşi Boston-ul a dispărut odată cu sfârşitul primului război mondial, el este unanim considerat precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent.

Un rol foarte important în dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly şi domnul Victor Silvester, precum şi perechea de dansatori formată din Maxwell Steward şi Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contribuţie importantă la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperială a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) şi în special Alex Moore.

Dansatorii au început astfel să folosească avantajele generate de tempoul mai lent pentru a adăuga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altele având la bază "ezitările". Acestea confereau dansului un farmec deosebit, făcându-l mai interesant de executat şi de privit.

Valsul american de astăzi seamănă cu stilul internaţional, cu diferenţa că se permite o varietate mai mare de poziţii de dans, închise şi deschise, abordare similară celei folosite în dansurile latino-americane. Permiterea despărţirii dansatorilor din poziţia tradiţională, închisă de dans dă stilului american o libertate de exprimare unică, incluzând genurile dramatic şi show. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, în competiţiile de dans sportiv desfăşurate sub egida I.D.S.F. şi B.D.F., această abordare este interzisă.

După o evoluţie de aproape un secol, Valsul Lent este astăzi un dans lin (smooth), caracterizat de acţiunea de "swing" (consecinţă a combinării deplasărilor pe orizontală cu variaţii pe verticală a centrului de greutate al perechilor).

Acţiunea carcteristică de înălţare şi de coborâre a Valsului se repetă ciclic la fiecare măsură după cum urmează:

• 1. înălţarea începe pe pasul 1,
• 2. înălţarea continuă pe timpul paşilor 2 şi 3
• 3. se coboară la sfârşitul pasului 3

Întoarcerile în ambele direcţii (orar şi antiorar) predomină în structurile coregrafice caracteristice acestui dans. Mişcările de bază la nivelul de început includ o succesiune de paşi numită "Chasse turn", picioarele apropiindu-se pe al treilea pas. Excepţia o reprezintă, cum aminteam mai sus, acţiunea de ezitare (hesitation), în care nu este făcut decât un pas pe prima bătaie a măsurii, poziţia păstrându-se pe celelalte două.

QUICKSTEP

Astfel, incepand cu deceniul doi al secolului XX, multe formatii de muzica interpretau Fox-trot-uri cu tempo-uri mai rapide sau mai lente decat ar fi fost normal, asfel incat pasii caracteristici acestuia nu mai puteau fi transpusi foarte natural in dans.

Pe masura ce ragtime-ul si jazz-ul evoluau spre swing, muzicieni ca Fletcher Henderson, Louis Amstrong si Duke Ellington au simtit nevoia varierii ritmului foxtrot-ului clasic, facand ca muzica ragtime si jazz-ul sa evolueze spre swing. Aceaste inovatii au dus la nasterea unei a doua familii de dansuri, una caracterizata de o dinamizare a ritmului, din care ulterior a evoluat quicktep-ul si cealalta caracterizata dimpotriva de o incetinire a tempoului din care s-a metamorfozat “slow foxtrot-ul”.

Din prima familie au facut parte “charleston”, “shimmy”, “black bottom” si “peabody”, iar din cea de a doua “the blues” si “saunter”. Toate aceste dansuri care au cunoscut consacrarea si s-au impus in saloanele acelei perioade, au avut un rol determinant in evolutia ulterioara a celor doua dansuri, care fac subiectul expozeului meu, astfel incat se impune prezentarea (chiar daca succinta) a fiecaruia dintre ele.

Shimmy a avut probabil ca precursor dansul ”The Shika”, care a fost importat in America de catre sclavii africani originari din zona cunoscuta astazi sub numele de Niger. Shimmy a fost mentionat pentru prima data in cantecul lui Perry Radford “The Bullfrog Hop” in 1909 si a devenit popular in America in perioada 1910-1920, cunoscand apogeul dupa ce Gilda Gray l-a introdus in show-ul “Ziegfeld Follies” in 1922.

Ea pretinde ca numele are la origine interviul acordat unui reporter, care la intrebarea “Ce vibra in timpul dansului?”, a primit raspunsul “chemise” (camasa in limba franceza).

Dansatoarea Mae Wess a fost creditata ca fiind la fondatoarea acestui dans, pe care ea l-a introdus in 1919 in spectacolul “Sometime”. Cantareata Ethel Waers care facea parte din distributia acestui spectacol a descris evolutia dansatoarei astfel: “ isi pune mainile pe solduri si isi scutura corpul fara a misca picioarele”.

Astazi, cuvintul “Shimmy” semnifica miscarea umerilor sau a soldurilor sub forma unui tremur cu o frecventa foarte rapida .

In 1925 a inceput febra Charlestonului, un alt precursor influent al quickstep-ului si despre a carui varianta originala se presupune ca isi are radacinile in Insulele Capului Verde, mai precis in zona docherilor negri din Portul Charleston.

A fost pus in scena prima oara in New York in 1922, la un teatru de revista, de catre George White si a devenit popular in randurile populatiei albe dupa show-ul “Running Wild” din 1923 al lui Ziegfeld Follies.
In Europa a fost introdus de catre Josephine Baker in 1920 la Paris. Era dansat cu balansari ale bratelor si “aruncari” ale picioarelor pe o muzica cu un tempo de 200-240 batai pe minut. Ulterior a devenit popular in toata lumea, dar caracterul deosebit de energofag si agitat al dansului a facut ca acesta sa fie treptat exclus din saloanele de dans.

Black Bottom, presupus originar din suburbia cu acelasi nume a Detroitului sau a New Orleans-ului, a devenit cunoscut dupa show-ul lui George White, “Scandals of 1926”, si era dansat pe o muzica la 140-160 de batai/minut, implicand leganarea torsului, indoirea genunchilor si aruncari energice din picioare.

“Peabody”, denumit astfel dupa numele unui controversat locotenent de politie, s-a apropiat cel mai mult de quickstep. Acest locotenent, pe numele sau William Frank Peabody ( mort pe 5 august 1939 la varsta de 66 de ani ), desi a fost un politist cu o reputatie indoielnica, a reusit, datorita notorietatii de care se bucura in cercurile de dansatori din New York-ul vremii, sa fie identificat cu unul dintre dansurile cele mai importante pentru geneza qickstep-ului .
Vizita formatiei lui Paul Whiteman in Anglia in 1923 a reprezentat catalizatorul aparitei unei versiuni mai rapide a foxtrotului, care a asimilat elemente din toate dansurile mai sus mentionate.

Profesorii de dans englezi, impreuna cu Imperial Society of Teachers of Dancing, au inceput cu acea ocazie standardizarea noilor variante de foxtrot. Astfel, unele figuri de baza au fost descrise de catre profesorii de dans din Anglia inca din deceniul doi al secolului XX si au dainuit pana in zilele noastre. Un exemplu in acest sens il reprezinta “lock step”-ul, care desi atunci se numea “ cross step”, reprezenta de fapt aceeasi figura .

Quickstep-ul (initial denumit „quick time foxtrot and charleston”) si slow foxtrot-ul au fost prezentate pentru prima data intr-o competitie de dans la campionatele “Star” din 1927 de catre cuplul de dansatori englezi Frank Ford si Molly Spain. Variantei rapide a foxtrot-ului i s-a dat numele de “quickstep “ de catre Societatea Imperiala a Profesorilor de Dans, in 1924. Malitiosii sustin ca a devenit atat de popular deoarece ii ajuta sa se incalzeasca pe timpul iernilor din acea perioada, caracterizata de o acuta recesiune economica. De altfel, s-a demonstrat stiintific ca energia produsa intr-un minut de dansat quickstep este echivalenta cu cea produsa intr-o alergare pe distanta de 1600 m.

Lasand la o parte latura anecdotica, eu cred ca Quickstep-ul a devenit atat de popular si a dainuit atata timp deoarece le-a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societatii ceea ce cautau, si anume un ritm caracteristic varstei lor, plin de veselie, dinamism si “joie de vivre”. Spre deosebire de acesta, slow foxtrot-ul a evoluat ca un dans destinat protipendadei, care, din cauza etichetei, nu-si putea permite un dans atat de energic cum era quickstep-ul.

SLOW FOX

Genul Ragtime, care se presupune cã a apãrut pe la mijlocul secolului al IX-lea, a fost initial interpretat la pian si se baza pe marsurile europene traditionale. Ceea ce a adus nou a fost aparitia unor sincope ritmice, obtinute prin întârzierea sau, dimpotrivã, grãbirea unei note muzicale cu jumãtate de timp, în timp ce ritmul normal era mentinut constant cu mâna stângã. Desi sincoparea ocazionalã nu era un lucru nou în peisajul muzical, ea fiind folositã cu mult timp înainte de Mozart, Beethoven, Brahms si alti compozitori europeni, folosirea ei permanentã si constantã în Ragtime a reprezentat ceva nou.

Primul nume asociat cu Ragtime-ul timpuriu a fost cel al lui Scott Joplin.

Acesta s-a nãscut în anul 1868 în Texarkana, Texas, unde a si primit câteva lectii de muzicã din partea unui profesor de origine germanã rezident în acel oras. În 1885, Joplin a plecat la St. Louis unde a cântat cu orchestra Honest John la "Turpin's Silver Dollar Saloon". Zece ani mai târziu s-a mutat în Sedalia, Missouri unde a început sã compunã muzicã rag. Cea mai importantã piesã, care de altfel i-a adus si consacrarea, a fost "Maple Leaf Rag". În ciuda succesului pe care l-a avut muzica lui, Joplin a avut o viatã nefericiã, murind în 1917 într-un ospiciu, singur si uitat de lume.

Primul dans interpretat pe muzicã rag s-a numit "One - Step" si presupunea ca dansatorul sã pãseascã pe fiecare bãtaie a muzicii, acest gen de miscare fiind ideal pentru un rag rapid sau un mars. O versiune a acestui dans, care a avut un succes deosebit, a fost "Castle Walk", apãrut în 1912 si despre care vom mai vorbi . În acelasi an, spectacolul muzical "Over the River" a fost adus din San Francisco în New York. În acest spectacol apãrea un gen de dans numit "Turkey trot" care era un "One - Step" rapid si în care dansatorii îsi fluturau bratele exact ca niste curcani în ritualul împerecherii. În acelasi spectacol era si un cântec numit "Everybody's Doing It" al cãrui refren era "It's a bear !". Acest lucru i-a sugestionat pe dansatori sã se miste ca niste ursi. Astfel, dintr-o datã, peste tot în S.U.A. au apãrut dansuri cum ar fi: "Turky trot", "Grizzly bear", "Bunny hug", "Boston deep" etc., care fãceau parte din familia "One - Step". Acesta a supravietuit pânã prin 1930 si este unanim considerat ca fiind precursorul Foxtrot-ului.

Jazz-ul, un alt gen muzical foarte important în geneza Foxtrot-ului, a apãrut la sfarsitul secolului al XIX-lea în bordelurile din sudul si centrul S.U.A., unde cuvântul jazz era des asociat cu interactiunea sexualã si unde negrii din sud, eliberati din sclavie, au început sã cînte muzicã europeanã cu influente afro. Desi în general se considerã cã New Orleans a fost locul de nastere al Jazz-ului, aceasta nu este neaparat strict adevãrat, tinând cont cã stiluri similare de muzicã au apãrut relativ simultan si în St. Louis, Memphis, Kansas City, etc. În jazz, spre deosebire de muzica traditionalã, accentele se pun pe a doua si a patra bãtaie din masurã. O altã caracteristicã a jazz-ului o reprezintã swing-ul care, în principiu, se referã la o pulsatie regulatã a ritmului fãrã de care, asa cum spunea si Duke Ellington, "It Don't Mean a Thing if It Ain't Got that Swing".

Prima pereche care a cunoscut consacrarea dansând pe acest gen de muzicã a fost formatã de Vernon si Irene Castle.

Vernon Blyth (numele de botez) s-a nãscut în 1887 în Anglia, unde a obtinut diploma de inginer la Universitatea din Birmingham. La un moment dat a emigrat în S.U.A. si a optat pentru o carierã în show biz, adoptând pentru aceasta numele de Castle. În 1911 s-a cãsãtorit cu Irene Foote cei doi devenind astfel, din 1912 pânã în 1914, cel mai celebru cuplu de dansatori al acelor ani. Tot în acea perioadã, soþii Castle au elaborat si popularizat o variantã incipientã a Foxtrot-ului, cunoscutã sub numele de "Castle Walk". În 1916 Vernon s-a înrolat în Royal Flying Corps ca locotenent, calitate în care a participat în primul rãzboi mondial. Moare în 1918 în urma prãbusirii avionului pe care îl pilota. Dupa moartea lui Vernon cariera artistica a lui Irene a intrat într-un con de umbrã, ea retrãgându-se definitiv în 1923. Este unanim acceptat faptul cã perechea sotilor Castle a avut un rol foarte important în evolutia dansului secolului al XX-lea, în general, si în aparitia Foxtrot-ului în particular.

Cu toate acestea, paternitatea Foxtrot-ului ca atare îi este atribuitã lui Harry Fox - un actor de vodevil - în 1913.

La momentul respectiv nimeni nu bãnuia cã acesta va deveni unul dintre cele mai populare dansuri ale secolului al XX-lea si cã va revolutiona dansul de salon. Audienta uriasã a acestui dans s-a datorat, mai presus de toate, versatilitãtii sale si variatiilor ritmice permise de acesta (Foxtrot-ul este considerat ca fiind primul dans în care s-a introdus numãrãtoarea pe "slow" sau "quick").

Henry Fox s-a nãscut în Pomona, California, în anul 1882, sub numele Arthur Carringford si a adoptat numele de scenã, Fox, dupã bunicul sãu, George L. Fox, un celebru artist de circ al acelei perioade. Încã de la 15 ani, Fox a luat viata pe cont proriu si a plecat într-un turneu cu circul. De asemenea, pentru scurt timp, a fost jucãtor profesionist de baseball. În 1904, un editor la un Teatru de Music-hall din San Francisco a fost impresionat de vocea sa si l-a angajat.

A apãrut prima oarã la Belvedere Theatre în comedia "Mr Frisky of Frisco". Dupã cutremurul din San Francisco, în 1906, Henry Fox s-a mutat in New York. Aici, primul angajament l-a reprezentat un rol în spectacolul "Miner Burlesquers", în care a jucat 4 ani. Urmãtoarele etape în cariera sa artisticã le-au reprezentat spectacolele "Harry Fox's Merry's" si "The Passing Show" în 1912, si "The Honeymoon Express" in 1913. Noul gen de dans a fost demonstrat de Henry Fox pentru prima datã in 1913, în spectacolul "Ziegfeld Follies" în New York. Tot în acea perioadã, pe acoperisul lui New York Theatre, în "Jardin de Danse", Henry Fox îi initia, pe cei care doreau, în primii pasi de "trot" (plimbare, mers) pe muzica Ragtime, astfel cã oamenii se refereau la dansul lui ca "Fox's Trot" (mersul lui Fox). Pe 3 septembrie 1914, tinându-se cont de notorietatea pe care o cãpãtase între timp, Fox-Trot-ul a fost recunoscut si în cadrul comunitãtii profesorilor de dans din America.

Prima partenerã cu care Fox a demonstrat genul de dans care de atunci s-ar pãrea ca îi poartã numele, a fost Yansci Dolly, cu care acesta s-a si cãsãtorit în august 1914 la Long Beach in Long Island. Din pãcate acest mariaj nu a fost de bun augur nici pentru viata de familie si nici pentru succesul celor doi, acestia divortând in 1917. Henry Fox s-a recãsãtorit prima datã cu Florrie Millership, a doua oarã cu Beatrice Curtis, mama unicului sãu copil, iar a treia oarã cu actrita Evelyn Brent. Sfârsitul vietii l-a gãsit în Hollywood; a murit în anonimat si sãrãcie pe 20 iulie 1959 la "Motion Picture Rest Home and Hospital". Yansci Dolly,prima sotie,si cea alãturi de care a cunoscut consacrarea în calitate de dansator de Foxtrot, s-a spânzurat in iunie 1941.

Desi teoria conform cãreia Henry Fox ar fi eponimul Foxtrot-ului pare una foarte bine documentatã, aceasta, dupã cum se va vedea, nu este singura. O a doua teorie privind originea numelui acestui dans, si ea destul de concludentã, ar fi asemãnarea cu un gen de mers caracteristic cabalinelor ("equestrian gait") folosit la lectiile de echitatie si dresurã. Acest gen de deplasare a fost considerat atât de interesant si elegant încât a fost creatã o rasã de cai "Missouri Fox Trotter", special cu scopul de a-l deprinde si a-l realiza cât mai bine.

Conform unei alte teorii, chiar vulpea (fox) se poate sã fi avut o legaturã cu denumirea dansului, fiind cunoscut faptul cã aceasta are un mers neobisnuit printre animale, ea putând merge cu toate cele patru picioare pe o singurã linie, sub corp, cu scopul de a-si deruta urmãritorii. Tinând cont cã, initial, asa se dansa si Foxtrot-ul (cu picioarele pe aceeasi linie, fiecare dintre ele fiind plasat direct în faþa sau în spatele celuilalt) asemãnãrile dintre cele douã genuri de deplasare sunt evidente.

Articole preluate de pe site-ul www.royaldance.ro